D-aia ziceam la un moment dat ca e bine sa incepem sa ne alegem concertele pe care ne dorim cu adevarat sa le vedem. In sala umpluta de Seal, pe 24 octombrie, au existat prea multi corporatisti, genul ala care nu scapa nici un eveniment (plusez putin, ca sunt unele la care nu ma duc EU!), iar daca tot au dat banii, vor sa se distreze cu orice pret si din toti rarunchii. Daca se intampla cumva sa aiba de-a face cu un alt tip de concert decat ala care te da cu capul de pereti (sunetul e foarte tare, tot ce se intampla pe scena e de un dinamism care te scoate din sala epuizat), pleaca nemultumiti, cica a fost slabut, s-a auzit incet si asa mai departe.

Am avut norocul sa am atata putere incat sa ma lupt cu mine insami (aka lenea, oboseala) ca joia trecuta  sa vad ceea ce pentru mine reprezinta cel de-al doilea concert de exceptie al anului 2006 (cronologic vorbind, din cate am vazut pana acum si, da, primul ramane Billy Idol!): Duran Duran, adusi de Emagic Entertainment.

Dupa prima piesa jumate, era gata s-o sterg, deja mofluza dupa deschiderea neplacutilor de la Directia 5, putin amarata ca Duran “parca suna ca-n ‘80”. Noroc ca n-am facut-o, fiindca, dupa ce au adus aminte salii cum cantau ei odata (castigand startul si pariul cu cei care exact pentru asta venisera), britanicii au inceput de-a binelea treaba. In urmatoarea ora si jumatate am avut bucuria de a asculta toate piesele dragi mie (si mai era loc de cateva!) reorchestrate intr-o maniera ATAT de actuala, incat rezista (daca nu invinge) in  tavaleala cu orice trupa nascuta acu’ 2-3 ani.